ACEL MONSTRU DEVORATOR DE SORI - de Raquel Viejobueno

Pentru María Teresa Robaina Zamora 

 

M-am născut într-o zi fără soare. Dar asta nu avea importanță. Nu se mai putea face nimic în acel loc, unde musonul a distrus totul. Stăteam acolo, în peșteră, unde oasele le cântau tobelor de piele, și, era trupul meu, plin de oase cel care murmura în ritmul unei muzici care nu se auzea. Nimeni nu mi-a observat teama, care, precum o umbră întunecată, se acoperea cu sorii care nu se mai trezeau. N-aș putea să spun câți erau, doar că erau mulți. Toți, absolut toți, erau așezați în semicerc, la o oarecare depărtare de mine. Tăceri statice, misterioase, în culoarul panicii, care apăsau precum o stâncă uriașă.

      - Următoarea- se auzi o voce răgușită și sigură.

      Înaintam pe unde pașii mei nu voiau să calce, orientându-mă  după urmele care duceau într-o singură parte, spre ieșirea peșterii.

       - Șezi- mi-au spus.

       M-am așezat pe pământul bătătorit. Singurătatea ardea în colțul mutului, ocupat de cel care nu ascultă.

        - Data nașterii.

         Nu puteam să răspund, eram prea tânără ca să-mi amintesc când am început să îmbătrânesc. Am rămas nemișcată.

        - Răspunde.

        - Nu-mi amintesc. Știu doar că sunt de multă vreme aici.

        - De unde ești?

        - M-au lăsat demult, acolo unde drumurile se încurcă.

        - Ce vrei?

        - Nimic.

         - Atunci?

         - Nu înțeleg.

        Se auzea o murmurare nesfârșită. Tobele au început să bată și mă gândeam că ar trebui să mă întorc la vechea nebunie, aceea  de a nu asculta. Mi-am acoperit urechile. Cineva s-a apropiat de mine. Nu am simțit nimic, doar o ușoară amețeală și un șiroi cald care  îmi cobora prin buză inundându-mi gura.

 

         - Trebuie să răspunzi, noi nu suntem aici ca să nu vorbești, trebuie să spui tot ce ști, trebuie să te refacem, ști unde trebuie să ajungi.

         -Priviți- s-a auzit o voce din spate- o parte din chipul ei e roșu.

          M-au înconjurat cu toții. Tobele nu mai sunau. Sângele s-a închegat de teamă, înțepenit. Mi-am înghițit saliva.

          - Dumneata trebuie să fii, dar nu se poate.

          - Nu înțeleg.

          - Taci, nimeni nu ți-a zis să vorbești.

          - Eu...

         S-au apropiat din nou de mine. Din peșteră se auzea un strigăt de uimire. Totul era întunecat, o grămadă uriașă de lemne ardea în mijlocul semicercului. Am rămas tăcută. Se auzeau tobele, cu foșnetul pielii.

Am încercat să mă mișc, însă trupul nu-și sincroniza mișcările.

            Am căzut...

            - Ridică-te și spune cum ai ajuns aici. Plaga voastră ne-a atins de multă vreme. Nu ar trebui să te afli aici.

             - Dar ca și mine mai sunt multe acolo, în cealaltă parte a văii, acolo unde sorii au fost înghițiți de munți. Nu știti asta?

             - Ce să știm?

             - Ieșiți, noaptea nu s-a terminat încă, se poate vedea.

              Am simțit din nou aceeași amețeală. O greutate m-a lăsat inertă pe pământ. Cineva m-a lovit cu piciorul în spate și am simțit mirosul țărânei, urmele de praf îmi zgâriau fața și am  strigat în muțenia mea, înghețată de frică.

              - Minți. Pe noi ne-au lăsat demult aici, în această peșteră, ascunși. Ne-au salvat de ceea ce ar putea fi o plagă pentru noi.

             Doi dintre ei s-au apropiat de mine. Am ridicat încet capul și am văzut chipurile lor debile, expuse printr-o închizătoare care îi protejau de aer și lumină. Am încercat să mă mișc. Nimeni un a observat. Le-am văzut picioarele cum se târau prin țărână, le-am văzut mișcările și uimirea care  făcea să le tremure  multora mainile.

 

             - Nu mint- am zis- se poate verifica.

             Unul dintre ei care s-a apropiat pentru a-mi mirosi părul a susupinat. I-am văzut ochii de migdale arse, și atunci, mi-am dat seama că nu vedeau. Toți erau orbi…

              - Ridică-te să îți vedem trupul .

             Cu mâinile încă sprijinite de pământ, m-am mișcat și m-am ridicat încet până la înălțimea lor. Am pășit atât de încet, că timpul părea că a îmbătrânit încercând să-mi prindă mișcarea.

               - Sunteți orbi. Asta e problema. V-au devorat privirea, și fără ea nu puteți vedea sorii care răsar de cealaltă parte a munților, acolo unde noi trăim. De aceea simțim acest gol de foame și părăsire. Sunteți orbi, atât de orbi precum un animal înfuriat care încearcă să-și prindă prada. Vă căutăm de sute de ani, fără ca voi să ne vedeți. Acum sorii nu vor mai putea răsări niciodată, au fost devorați de monstrul orbirii voastre.

              Cineva a încercat să facă tobele să bată, dar din pieile uscate ieseau doar sunete ușoare dintr-o muzică ce nu se voia auzită. Au urmat apoi un tremur, murmurări, pași dezorientați, șușoteli, dar cum îndoielile stăruiau s-au apropiat de ine.

 

              Unul dintre ei a îndrăznit să-mi atingă mâinile, altul mi-a atins părul plin de praf, al treilea s-a apropiat atât de mult încât am putut să-i văd durerea din ochi, alții au încercat să mă atingă,dar s-au retras imediat prudenți.

              Tobele continuau să bată mut. Peștera, eu, ei. Sorii devorați de un monstru fără prejudecăți, care celebra orbirea tuturor, și, în spate, acolo unde erau munții de cărămizi, unde erau tăinuite visele celorlați, se afla o altă peșteră, plină de ele, oarbe, statice, în așteptare. Între ele și ei se afla un soare muribund, care încerca să le vindece rănile. Erau orbi, chiar dacă aveau ochi și știau că monștrii erau chiar ei, chiar dacă știau că sorii vor ieși în fiecare zi pentru a lumina peștera.

               Tobele au continuat să bată mute, acolo unde judecata părea să se nască oarbă și dureroasă.

  ( Traducere Elisabeta Boțan)